Răspândirea tutunului

Tutunul este o plantă care îşi trage originea din America de Nord şi de Sud. Cuvântul „tutun” provine de la denumirea insulei Tobago din arhipelagul Antilelor, locul unde prima dată a fost cultivată planta tutunului. La începutul erei noastre, indienii americani au început să folosească tutunul atât în practicile religioase cât şi medicale. Tutunul era folosit la vindecarea rănilor şi la combaterea durerii. Mestecatul de tutun se credea că înlătură durerile de dinţi. Tutunul le potolea foamea şi îi ajuta să reziste mai bine la oboseală. În limba spaniolă, cuvântul “Cigare” înseamnă “ciocul berzei” şi derivă din “cigarar” – a înveli, a înfăşura în hârtie.

 

Originea tutunului…

Tutunul este o plantă care îşi trage originea din America de Nord şi de Sud.         Cuvântul „tutun” provine de la denumirea insulei Tobago din arhipelagul Antilelor, locul unde prima dată a fost cultivată planta tutunului. La începutul erei noastre, indienii americani au început să folosească tutunul atât în practicile religioase cât şi medicale. Tutunul era folosit la vindecarea rănilor şi la combaterea durerii. Mestecatul de tutun se credea că înlătură durerile de dinţi. Tutunul le potolea foamea şi îi ajuta să reziste mai bine la oboseală. În limba spaniolă, cuvântul “Cigare” înseamnă “ciocul berzei” şi derivă din “cigarar” – a înveli, a înfăşura în hârtie.

Introducerea tutunului în Europa…

În anul 1518, marinarii lui Columb şi invadatorii lui Cortez au adus în Franţa această iarbă. Iniţial se fuma pipa, apoi ţigara de foi iar din improvizaţia unui ofiţer francez (tutun în tub de hârtie în care se ţinea praf de puşcă) s–a născut ţigara. La început, în Europa, tutunul nu s-a folosit decât ca remediu pentru migrene, ca pudră pentru distrugerea păduchilor, în clismă pentru tratamentul constipaţiei şi ca terapie a astmului şi anginei de piept în momente asfixice.

Rǎspândirea tutunului în Europa…

Jean Nicot, ambasador al Franţei în Portugalia (1559), prezintă tutunul autorităţilor ecleziastice la venirea lui la Lisabona (simbolul tutunului figurează şi pe blazonul familiei) şi îl oferă drept tratament al migrenei Caterinei de Medicis. Pipa este adusă în Europa prin Anglia, după cucerirea statului Mississippi de către englezi (1586). În 1561 prizatul era cea mai veche formă de consum a tutunului, introdus la Curtea Franţei de Ludovic XIII. În 1625, în Anglia se impune impozitul pe tutun şi înfiinţarea monopolului de stat, iar în 1670, în Austria tabacul devine simbolul rangului social. Soldaţii fumau pipa iar marinarii mestecau tutun.

Regina Elisabeta a Angliei a fost iniţial, sub influenţa favoritului său - Walter Raleigh, protectoarea tutunului. Ulterior, însă, a oprit prizarea tutunului în biserici şi a dat porunca să se confişte tabacherele. Regele Iacob, duşman declarat al tutunului, l-a închis şi i-a tăiat capul lui W. Raleigh. În 1660 capitala Rusiei a fost incendiată datorită neglijenţei unui fumător, ţarul Mihail Fedorovici a interzis folosirea tutunului şi a introdus pedeapsa cu bătaia sau tăierea capului pentru cei care erau prinşi că îl foloseau. Şahul Safi al Persiei şi Amurad al IV - lea al Turciei, pe baza Coranului, au poruncit tăierea nasului celor care prizau tutun. Şahul Abis I al Persiei tăia buzele fumătorilor.

Identificarea componentelor din tutun…

Nicolas Louis Vauquelin, profesor de chimie din Paris, identifica principiul activ azotat din frunzele de tutun. Nicotina – una dintre componenetele tutunului – este principalul, dacă nu singurul agent răspunzător pentru depedenţa pe care o exercită tutunul asupra organismului uman. Ţigara este considerată a fi o “seringă cu nicotină”. Nicotinei îi trebuie 7 secunde pentru a ajunge din alveolele pulmonare la creier. În 1843, o dată cu începutul industrializării, are loc şi fabricarea primei ţigări.

Înafară de ţigări mai sunt şi alte feluri de produse din tutun…

 
Tutunul fără fum.

Tutunul de prizat „Snuff” este un amestec aromatizat (mentă, caise, zmeură), obţinut din combinarea tutunurilor din America şi Africa şi pisarea lor sub formă de pudră de tutun. După descoperirea tutunului în secolul al XV-lea, snuff-ul a fost primul produs din tutun savurat de către pătura nobiliară din acea vreme. De-a lungul a 500 de ani a prezenţei tutunului în cultura europeană, numeroase personalităţi au folosit snuff-ul ca o modalitate de revigorare sau de savurare a tutunului: Napoleon, Schiller, Kant, iar dintre contemporani pot fi amintiţi Beckenbauer, Helmuth Schmidt, Sepp Maier şi alţii. Ţările cu tradiţie în utilizarea tutunului de prizat sunt: Franţa, Germania, Spania, Anglia, Italia, Cehia, Austria, Polonia, Elveţia. Snuff-ul se utilizează în locurile în care fumatul este interzis

Trabucurile

Băştinaşii din Caraibe şi Cuba numeau tutunul "Cohiba", nume păstrat de cea mai vândută marcă de trabucuri cubaneze din lume. La fel, denumirea de "havane" s-a impus datorită recunoaşterii internaţionale a calităţii trabucurilor fabricate în Cuba.

Numele "cigar" este denumirea internaţională recunoscută a trabucurilor. Primele trabucuri au fost fabricate în Spania, la sfârşitul secolului al XVII-lea, devenind în scurt timp cel mai frecvent mod de consumare a tutunului, la concurenţă cu pipa olandeză. Ţigările, popularizate după 1850, au căpătat prioritate abia în timpul Primului Război Mondial, când sărăcia populaţiei şi uşurinţa transportării de către militari au jucat un rol important în alegerea felului în care se poate consuma tutunul. Popularitatea trabucurilor a crescut de la instituirea embargoului SUA asupra Cubei, în 1963.

Narghileaua 
Originea narghilelei este veche de peste o mie de ani şi se pierde pe tărâmurile Indiei de nord-vest, la graniţa cu Pakistan. La început construcţia narghilelei era simplă, având la bază nuca de cocos şi un tub ataşat acesteia. Era folosită pentru fumatul opiumului si haşişului.

Istoria narghilelei se continuă în Imperiul Persan care cuprindea atunci Pakistanul, Afganistanul, o mare parte din Asia Mică şi câteva regiuni din nordul Africii. În această călătorie, narghileaua a căpătat savoarea dată de o specie deosebită de tutun negru iranian, cultivat şi astăzi. Acest tutun este umezit şi împachetat în capătul de ceramică deasupra căruia se aşeză direct cărbuni pentru a oferi o aromă puternică. Narghilele create în Imperiul Persan erau confecţionate manual din lemn, având diverse forme.

Narghileaua a pătruns în Imperiul Otoman acum 500 de ani şi s-a bucurat de o mare popularitate cu precădere în rândul oamenilor înstăriţi si intelectualilor. Treptat, narghileaua clasică a suferit schimbări în formă şi în mărime, apropiindu-se de forma existentă azi. Alama şi sticla au înlocuit lemnul, iar mozaicul şi pictura au devenit elemente estetice.

O creştere în popularitate a fost cunoscută odată cu apariţia cafenelelor ca locuri de întâlnire în Imperiul Otoman, acum câteva sute de ani. Umezirea şi împachetarea tutunului au fost ridicate la rang de mare artă. Atingerea cărbunilor de către neiniţiaţi era considerată lipsă de politeţe. De aici, narghileaua s-a răspândit în lumea arabă, fiind foarte folosită şi apreciată în state ca Egipt, Maroc, Liban, Siria, Arabia Saudită, Kuwait, Emiratele Arabe Unite.

În zilele noastre, localurile unde se fumează narghilea sunt locuri de întâlnire pentru toate categoriile sociale, locuri în care se discută evenimente mondene şi politică. În Kuwait şi Arabia Saudită aceste localuri sunt frecventate doar de bărbaţi. În alte ţări musulmane narghileaua este considerată un subiect tabu.

Tutunul folosit astăzi la narghilea este o combinaţie de tutun şi un amestec făcut din miere şi fructe uscate. Fumul este filtrat prin apă rece pentru a-i oferi consistenţă. Trecutul marcat de fumatul opiului şi haşişului au adus o imagine negativă narghilelei din zilele noastre. Treptat, societatea acceptă narghileaua ca pe o pipă pentru tutun şi nu ca un mod de a fuma droguri. Popularitatea narghilelei în Statele Unite şi Europa este în continuă creştere de la introducerea sa în anii 1960, bucurându-se de o largă utilizare şi în Japonia.

 

Print articol | Trimite unui prieten